Povestea acestei mici organizații de ziariști a început în 2004…
Personal, eram cea mai puțin indicată s-o înființez: nu-mi câștigam, sau nu-mi mai câștigam viața din jurnalism, cum ar fi fost de dorit în cazul cuiva care ia o asemenea inițiativă. Totuși, ziariștii români, „o anumită parte” a lor, mai exact, treceau prin momente grele, prin clarificări decisive, prin mari dileme și pericole, chiar. Era, în 2004, epoca în care se alegeau apele, când oamenii înțelegeau de ce au intrat în presa liberă, și după ezitări între zăhărel și bici, căpătuială și onoare, sau fără ezitări, din partea acelora puțini, născuți iar nu făcuți, asumau decis una sau alta dintre opțiuni, cu riscurile de rigoare, fiindcă nu-i așa, nu există alegere fără risc. Nu mă interesau riscurile asumate de cei care își făcuseră din exercitarea meseriei în doi ani patru vile. Cuvintele tonomate și moguli cred că nu apăruseră încă, dar azi există și faptul acesta mă scutește să detaliez ce vreau să spun.
Nu mă interesau nici aceia care azi făceau o porcărie și mâine îndreptau brusc spinarea, ca să nu mai înțeleagă nimeni nimic. Nici aici nu e nevoie cred de nume. Mă interesau în schimb ceilalți, ziariștii născuți. Era perioada în care dispăruse Silviu Costinaș, investigatorul de la Timișoara, care-i demascase, cu nume și prenume, pe securiștii asasini de la frontieră, în presa regională. Când Ino Ardeleanu era bătut ziua în amiaza mare pe străzi, când lui Florin Eșanu i se smulgea de la gât aparatul de fotografiat fără de care nu ți-l poți închipui, când Brîndușa Armanca rămânea fără slujbă, fiindcă refuza să facă sluj, când în provincie baronii locali cumpărau presa și îi exilau la marginea orașelor pe supușii nesupuși….
Pe scurt, în momentul când Asociația Jurnaliștilor Europeni, cu sediul la Bruxelles, mi-a cerut, prin intermediul unuia din membrii ei, întâmplător autor al editurii unde lucrez, să înființez o filială românească, la ei m-am gândit și nu am promis că o să încerc să o fac, decât cu o condiție: organizația-mamă să ne sprijine nu numai în eforturile noastre de a învăța din mers cum se face tehnic, deontologic, stilistic, o presă liberă, ci și atunci când făcând asta, ne alegem cu vănătăi și cucuie, sau chiar mai rău.
Au fost foarte puțini cei cărora le-am propus să mă ajute în acest demers și apoi să ni se alăture: Teodora Stanciu, de la Radio, președintă a asociației încă de la început, una dintre cele mai unanim respectate jurnaliste din presa culturală de la noi, lui Armand Goșu, specialist fără egal în spațiul ex-sovietic, lui Toma Roman-jr. care intervieva cu fervoare și pe bani puțini tot felul de foști demnitari comuniști, Mihai Creangă, unul dintre ziariștii de la România liberă, care înființaseră cu aproape un an înainte de căderea lui Ceaușescu, ziarul clandestin cu același nume…, Oana Enăchescu, colaboratoare apropiată la radio a Teodorei, statornicul, devotatul, pasionatul de meserie Florin Eșanu.
Ni s-au alăturat pe urmă, fiindu-ne cu intermitențe alături, în funcție de timpul și de disponibilitățile lor, oameni de a căror tovărășie am fost mândri, chiar dacă n-a durat decât o foarte scurtă bucată de drum: Dana Deac, Brîndușa Armanca, Ruxandra Ana, Marius Oprea, Andreea Pora….
Au încercat să ni se alăture nume mult mai celebre, pe care le-am refuzat, deciși să nu ne modificăm compoziția. De aceea, atunci când am fost întrebați care ne sunt criteriile, nu am găsit altul decât acesta: „în AZIR se intră pe bază de vânătăi”.
Au urmat, cu mijloace puține și cu oameni puțini, activități care au făcut organizația-mamă nu numai să nu regrete că au înființat în România o filială, ci să se și mândrească cu noi. Înșir doar câteva: Înscrisuri dușmănoase / Scripta hostilia, expoziția de samizdat și seria de conferințe la care au participat: Vasile Paraschiv, Ana Blandiana, Marius Oprea, Nicolae Manolescu și alții; înființarea și sprijinirea filialei din Republica Moldova, în care accesul s-a făcut, la propriu, pe bază de vânătăi, fiind condusă de Aneta Grosu, care lucrează aș zice în condiții eroice; seria de conferințe de la Facultatea de Jurnalism, în colaborare cu Antonio Momoc, unde studenții s-au întâlnit, nu cu vedete-media, cum se obișnuiește, ci cu jurnaliști care-și practică meseria ca pe o religie: Mihai Creangă, Tia Șerbănescu, Brîndușa Armanca, conferințele de la GDS…
Au mai fost și alte activități, în timpul „mandatului” meu. Poate le-am uitat. Sigur e că în România, unde oamenii se adună mai ușor în fața unui galantar unde se dă ceva, și nu al unuia unde trebuie să aduci tu ceva: o idee, o carte de donat moldovenilor, un număr de persoane la o manifestație de solidaritate, nici AZIR-ului nu i-a fost și nu-i este mai ușor să-și desfășoare activitățile. Și totuși, o face, sub admirabila conducere acum a Teodorei Stanciu, președintă și a Oanei Enăchescu, secretară.
Iar ce și-a propus în toamna aceasta: primul congres internațional AEJ la București, este o ambiție mai mult decât redutabilă. Dar asta ține de viitor… Spre care trebuie să privim, nu-i așa, cu încredere, fiindcă merită…
Doina Jela,
Fost secretar AZIR, membru fondator
Author
