Conectează-te cu noi

Hi, what are you looking for?

Blog

Povestea Mădălinei, tânăra fără adăpost care a devenit poetă. „E ca și cum aș fi trăit într-un vis foarte ciudat”

De Mădălina Aldescu am aflat de la regizorul Florin Iepan, care organiza o vizionare la atelierul de animație al asociației DocuMentor. Subiectul era destinul Mădălinei, azi în vârstă de 19 ani, crescută pe străzi și fără certificat de naștere până la 9 ani.

Despre Mădălina, fata fără adăpost devenită scriitoare, au povestit Valeriu Nicolae la Radio România Cultural și Europa FM – care a sprijinit-o în campania „Urmează-ți visul!”, iar o editură timișoreană i-a publicat un volum de poezie în 2021, premiat de filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor.

Dar resorturile unui destin atât de neobișnuit se pot descifra în mai multe chei de înțelegere.

Tinerii adunați la atelierul AnimaDOK pentru a realiza animația sub îndrumarea Manuelei Marcovici au lucrat împreună cu Mădălina, acum elevă în clasa a X-a la un liceu din Timișoara. Și ei au încercat să înțeleagă de câtă voință, șansă, talent și rezistență este nevoie ca să reușești.

Trecutul și limitele

Aș fi vrut să recuperăm din nou amintirile povestite cu emoție de Mădalina în filmul de animație printr-o călătorie prin beciurile sau adăposturile improvizate unde a locuit când cu mama, când cu tata, rareori cu amândoi, până la 14 ani – când a primit o cameră a ei la Centrul de zi „Casa Pater Berno” din Bacova, pentru copiii considerați cazuri sociale.

La telefon vocea Mădălinei e tăioasă, nu mai seamănă cu vocea candidă din film. Refuză categoric propunerea: „Voi face eu însămi acest drum, când voi crede de cuviință, este viața mea”, ripostează. Este limpede că, deși povestea a fost spusă public, există o coardă sensibilă pe care am atins-o.

Nici discuția despre premiul pe care l-a primit pentru debut cu volumul de poezie Tempeste nu are mai mult succes. Mădălina crede că, de fapt, nu a meritat premiul: „L-am primit fiindcă nu era altcineva, nu sunt pregătită să mă numesc scriitoare, e exagerat”, mi-a spus grăbită să încheie o conversație pe care o consideră „insistentă și inutilă”.

Tonul vine din lecția primită de la tatăl ei, care a învățat-o ce a putut între două joburi temporare și amarul înecat în beție: „Mădălina, trebuie să înveți să te aperi, n-ai voie să lași garda jos niciodată”, îi repeta, făcând-o să devină rezervată față de oameni.

„Am păstrat distanța impusă de circumstanțe, fiind permanent convinsă că toată lumea vrea să-mi facă rău”, mărturisea în biografia pe care și-a reconstituit-o cu o sinceritate sfâșietoare.

Poezia Mădălinei Aldescu a fost primită cu căldură de critici și de public, placheta Un suflet care zboară a fost lansată într-o librărie din Capitală în 2020, iar Radio Europa FM i-a transmis versurile recitate de actrița Oana Pellea.

Cronologia unei copilării fără identitate

Mădălinei îi displace să fie prezentată ca un exemplu de reușită în ciuda experiențelor dureroase ale unei copilării precare. „Nu cer milă sau compătimire, nici să fiu ajutată în vreun fel doar pentru că sunt săracă, sau, mai prețios. Vreau să merit ceva doar datorită muncii mele”, subliniază mereu, la fiecare repovestire.

Așa cum a așternut ea însăși povestea plină de dramatism, cu nota de inocență amară cu care amintirea copilăriei este impregnată, nimeni n-ar putea-o povesti. De aceea, am ales câteva secvențe dintr-o lungă confesiune devenită publică, folosită și de studenții participanți la proiectul AnimaDok.

Povestea Mădălinei, scrisă chiar de ea, începe așa: „Ca să înțelegeți cine sunt, trebuie să ne întoarcem în 2003, când eram în burta mamei”, în fața unei rulote.

„După cauciucurile moi și petele de rugină, rulota pare abandonată”(…) Părinții mei trăiesc acolo, într-un spațiu strâmt, unde sunt înghesuite două paturi cu burete și câteva pături pe post de saltele, o măsuță și câteva rafturi de lemn, unele folosite drept șifonier, altele pentru alimente. Gătesc pe o plită electrică, pe care o să cad la cinci luni, pentru că mama o va lăsa aprinsă lângă pat, ca să ne încălzească în nopțile friguroase.

Rulota are un singur geam, înconjurat de crăpături, pe unde iarna intră aer rece, așa că părinții mei le-au astupat cu polistiren.

Mama, Claudia, are 27 de ani și e însărcinată cu mine. Mai are încă un băiat și două fete din căsnicia cu un alt bărbat. Trăiește cu tata de cinci ani, de când abia se născuse cea mai mică dintre surorile mele vitrege.”

„Nicolae, tatăl meu, are 41 de ani. Muncește în construcții, la negru. Proprietarul rulotei a fost de acord ca el și mama să stea acolo în schimbul muncii lor neplătite. Tata caută mereu de muncă. Nu prea se mai înțelege cu mama, din cauză că ea îl înșală cu alți bărbați, dar își dorește mult un copil. Mama a mai fost gravidă cu tata de două ori înainte să mă nască, dar a făcut avort.

Nu mi-au povestit niciodată cum și când s-au cunoscut. Au trăit împreună 13 ani.”

Certuri, alcool, bătăi

Una dintre amintirile traumatice este tertipul chinuitor prin care mama o îndepărta pe fetița de 4 ani atunci când avea întâlniri amoroase cu diverși bărbați.

„Mama îmi dă pantalonii în jos până la genunchi, știind că nu-i pot ridica. Mă târăște până la poartă, mă împinge pe trotuar și îmi spune: ‘Dacă te întorci, te omor’. Traversez strada plângând. Un infinit de trecere de pietoni, claxoane care mă asurzesc, căldura, chiloțeii mei roz cu fundiță, lumina orbitoare. Bulevardul mă înghite (…) Mă întorc la poarta noastră după o oră sau două, după ce traversez din nou, cu pantalonii încă strânși în jurul genunchilor. Plâng, nu mai știu cât timp, poate câteva ore, până când mă găsește tata. (…)

Părinții mei se ceartă des și strigătele durează ore întregi. Tata o lovește pe mama. Am trei sau patru ani când încerc prima dată să-i despart. În timpul unui scandal, părinții mei iau o pauză de la bătăi și țipete ca să se ducă tata la veceu”.

„Primii mei ani din viață: certurile părinților, cărți vechi primite de la o femeie din oraș, saci cu jucării primiți de la Irina, singura mea prietenă, lecții distractive de scriere, citire, aritmetică, geografie și istorie primite de la tata, vizite la frații mei din Jimbolia, copiii mamei, care locuiesc cu tatăl lor, un bărbat care de multe ori duhnește a alcool.

La sfârșit de săptămână, tata ascultă Cargo la radio sau la televizorul second-hand pe care tocmai l-a cumpărat și urlă ‘Dacă ploaia s-ar opri’, iar eu îmi acopăr urechile cu mâinile. În timpul săptămânii, mama ascultă manele și eu mă bâțâi pe muzică, spre amuzamentul ei. Mama mă ia cu ea în oraș și îmi face cunoștință cu bărbați. Îi ignor, pentru că mă sperie străinii”.

Primul gând de sinucidere la 7 ani

În 2009, familia este silită să părăsească rulota. Mădălina are 6 ani și locuiește pentru prima oară într-un spațiu larg, în mansardă unui palat de romi din Timișoara.

„Mansarda e încăpătoare, nici nu se compară cu înghesuiala din rulotă. Când familia se întoarce din străinătate, mă joc cu copiii lor. Au o fetiță de opt ani, Salomeea, care îmi cere să-i desenez paturi cu noptiere pe care așteaptă micul dejun: o ciocolată și un pahar cu apă.

Mama lipsește des de acasă. Am șapte ani când mă gândesc prima oară să mă sinucid.

M-am mai gândit la moarte – nu cu teamă, ci cu un soi de curiozitate inocentă. Însă acum gândul morții a venit fulgerător și nu e o curiozitate, ci o salvare. Mi-e teamă că voi fi abandonată.

Îmi e frică de durere, dar cel mai tare mă sperie gândul că o să vină tata acasă și o să mă găsească moartă. Nu vreau să sufere din cauza mea; știu că ține la mine. Mă ghemuiesc pe podea”.

Cu mama, într-o baracă pe câmp

După furtul unor bijuterii de la familia de romi, mama fetiței dispare. Părinții se despart și Mădălina rămâne o vreme cu mama și cu iubiții ocazionali ai acesteia.

„Costel e iubitul ei principal. Are vreo 50 de ani, mustață și o Dacia 1310. Nu-mi place de el, pentru că am impresia că vrea să-l înlocuiască pe tata. Locuim într-un câmp, în cartierul Freidorf, la marginea orașului Timișoara, într-o căsuță strâmtă. Un pat, un robinet câteva haine și jucării. Am șapte ani și încă nu merg la școală.

Mama vinde în piața Doina unelte de-ale tatei, pe care i le aduce el. Tata s-a angajat constructor la o familie de musulmani, aproape de piață. Mi-e dor de el.

Mama gătea și spăla hainele cu mâna. Făcea cartofi prăjiți și ouă ochiuri, dar erau și zile în care mâncam doar pâine cu margarină pentru că nu aveam bani de mâncare. Când avea bani, îmi cumpăra reviste și cărți de colorat. Uneori se juca cu mine cu păpușile; mamei nu-i plăcea să citească.

Când se plictisea de joacă, mama deschidea televizorul și se uita la emisiuni ‘pentru femei’. Își schimba des dispoziția și îmi era teamă să nu o enervez. Când era cu un bărbat, nu mă mai băga în seamă. Cât timp a fost împreună cu tata, a încercat să se poarte ca o mamă, dar după ce ne-am mutat în baraca de pe câmp, nu a mai avut grijă de mine”.

Fascinația cărților printre gunoaie

Fără certificat de naștere, Mădălina nu poate fi înscrisă la școală, deși își dorește. Școala e ultima grijă a mamei sale, care a fugit din maternitate înainte de a înregistra copilul din răzbunare pe soț. Fetița are o atracție pentru cărți și pentru învățătură.

„Îmi place să mă duc în librăria din piață. Îi spun librăresei ‘Nu, doamnă, doar mă uit’ și mă prefac că mă uit după o carte anume. Iau o față serioasă și concentrată, chiar și atunci când răsfoiesc felicitările sclipicioase cu „Happy Birthday”, până când se prinde de șiretlicurile mele și nu mă mai lasă să intru. La scurt timp, librăria se închide. (…)

Nimeni nu-și pune problema să mă dea la școală. Acasă, la baracă, am o plasă cu jucării și încerc să nu deranjez pe nimeni până la ora de culcare, când refuz să dorm. Nu-mi convine că trebuie să împart patul cu mama și Costel. Adorm târziu și mă trezesc greu dimineața. Odată i-am prins pe mama și pe Costel făcând sex chiar cu mine în pat. Plâng des după tata și mama mă bate pentru asta. (…)

Studenții participanți la atelierul de animație AnimaDOK ghidați de regizorul Florin Iepan și de Manuela Marcovici, Senior VFX Artist, vizionează un draft al filmului
Studenții participanți la atelierul de animație AnimaDOK ghidați de regizorul Florin Iepan și de Manuela Marcovici, Senior VFX Artist, vizionează un draft al filmului

Fug de acasă. Știu drumul până la stația de epurare și mă gândesc că o să mă adăpostesc acolo până a doua zi, când o să iau un autobuz până la piața Doina, apoi o să-l caut pe tata. Mama și Costel mă ajung din urmă. Mama mă bate și iubitul ei mă ceartă: ‘Voiai să chemăm poliția să te caute?’”.

Cu tata, din loc în loc

Mama o aruncă tatălui pe Mădălina. „Ia-ți-o!”, îi spune. Începe un nou interval de mutări. Fata are acum 8 ani și încă nu merge la școală.

„Dormim în casa musulmanilor în care tata pune gresie. Stăm într-un dormitor mic, dar confortabil. Tata e îngrijorat. Nu putem rămâne aici.

Închiriază o cameră pe strada Mangalia din Timișoara. Avem bucătărie, o baie cu cabină de duș și un frigider. E nemaipomenit să ai frigider! Ne încălzim cu lemne. Tata a reluat lecțiile de scriere și de citire cu mine și îi e teamă să nu fi rămas în urmă în lunile în care am stat cu mama. Nu înțeleg de ce nu merg la școală.

Mama mi-a adus un computer pe care spune că l-a găsit în gunoi și eu descopăr jocurile pe calculator.

În 2011, când am opt ani, tata nu mai poate plăti chiria și suntem dați afară. Lucrează la negru și câștigă puțin. E îngrijorat, dar nu vorbește despre asta ca să mă protejeze. Începe să consume alcool.

Dorm două zile la bătrânica de lângă noi cât timp tata caută un loc în care să ne mutăm, apoi ne întoarcem la rulotă. Tata a păstrat cheile de la poartă și de la rulotă, unde ne-am lăsat o bună parte din lucruri. Proprietarul nu știe că ne-am întors.

Au supraviețuit jucării și așternuturi, haine vechi, cele trei rafturi improvizate. Găsim și rochia albă a mamei, singura ei rochie perfect albă, simplă, cu nasturi, cea mai frumoasă rochie pe care am văzut-o vreodată și cea mai pătată, spălată și uzată.

Regizorul Florin Iepan în dezbatere cu participanții la Atelierul AnimaDOK de la Timișoara
Regizorul Florin Iepan în dezbatere cu participanții la Atelierul AnimaDOK de la Timișoara

Nu mai avem electricitate și nu mai putem folosi baia din casa proprietarului. E decembrie și e frig. Din ultimii lui bani, tata îmi cumpără dintr-un magazin second-hand un costum de schi, care îmi servește drept pijama. Stăm la lumina lanternei, apoi tata cumpără lumânări. Când o aprinde pe prima, eu sunt ghemuită sub plapumă, iar lumânarea arde lângă mine, pe măsuță. Tata exclamă ‘Uite ce frumos arde! Parcă s-a și făcut mai cald aici’, iar eu îi dau dreptate”.

„Tata lucrează cu ziua în construcții. Hoinăresc cu el pe străzile Timișoarei. În unele seri e prea periculos să ne întoarcem la rulotă, din cauză că proprietarul ne-ar putea prinde. Dormim într-un subsol, un loc pe care l-a descoperit tata când a zugrăvit unul dintre apartamentele din blocul respectiv. O ferestruică cu gratii, un pat, un șifonier cu o ușă stricată și miros de mucegai. Când răsuflăm, se văd aburii. Ne băgăm într-un sac de dormit cu puf și ne culcăm (…)

Tata a găsit o cană electrică în care fierbem apă pentru două căni de ceai, singurul medicament pe care ni-l permitem. Se strecoară seara la parterul casei, pune apă la fiert și se întoarce cu ceai pentru mine. Când îmi arată șmecheria, sunt super entuziasmată. Totul e o aventură. Ceaiul la plic e cea mai bună băutură din lume”.

La Bacova, la un centru pentru persoane fără adăpost

După vizitele la Agenția de Protecție a copilului și un Crăciun la Azilul de noapte, Mădălina ajunge la 27 de km de Timișoara, la un azil pentru cei fără casă.

„Intrăm în curtea Fermei „Pater Paulus”, înființată de Federația Caritas Timișoara. Cineva ne conduce până la o căsuță din lemn, în care a pregătit o cameră pentru noi. Băile pentru bărbați și femei sunt la capătul coridorului. Beneficiarii centrului locuiesc în două căsuțe – bărbații în cea albastră, femeile în cea galbenă. Noi locuim în casa albastră, ceea ce îmi convine, pentru că baia femeilor e doar a mea.

Elevii cei mai buni ai Liceului din Buziaș premiați de Clubul Rotary în 2019. In dreapta este Mădălina, ușor distanțată de colegi
Elevii cei mai buni ai Liceului din Buziaș premiați de Clubul Rotary în 2019. In dreapta este Mădălina, ușor distanțată de colegi

După un an, ne mutăm în casa galbenă, unde sunt gândaci de bucătărie și femeile țipă unele la altele. Asistenții sociali cred că nu e bine să stau printre bărbați și că trebuie să mă apropii de ceilalți copii.

În casă cu noi locuiesc două fete adolescente de care îmi e frică și fratele mai mic al uneia dintre ele, cu care îmi place să mă bat. Locuiesc aici cu mamele lor, care au fost abuzate de soți. Adriana, cea mai mare dintre fete, începe clasa I la 12 ani. Cealaltă fată o să fugă de la fermă cu un băiat după ce o să împlinească 15 ani.”

La 9 ani, în clasa întâi. Și primele poezii

Există o serie de paradoxuri, într-un șir de episoade dramatice ale supraviețuirii. În ciuda condițiilor de sărăcie extremă, tatăl ascultă câteodată la radio formația Cargo, fata desenează și scrie poezii la lumina lanternei, discuțiile cu tatăl sunt uneori neverosimil de complexe, despre geografie, istorie, despre stele, atunci când tatăl nu o ia pe băutură.

„La nouă ani, sunt înscrisă neoficial – pentru că nu am încă certificat de naștere – la centrul de zi „Casa Pater Berno” din Bacova, pentru copiii considerați ‘cazuri sociale’. Sunt prima oară printre copii de vârsta mea și nu mă simt binevenită. Mă agăț de adulții de la centru. Încep să iau lecții de pian.

În vara lui 2012, îmi este eliberat certificatul de naștere (…) Încep clasa întâi la școala din Bacova. Deși știu să citesc, învățătoarea insistă să copiez și eu aceleași lecții din abecedar și să fac liniuțe, bastonașe și calcule simple, pe care eu le-am învățat demult de la tata. Îi ajut la lecții pe colegii mai slabi la învățătură.

Încep să scriu poezii. Scriu de dinainte de a învăța să scriu corect, pentru că îmi place cum sună cuvintele ca niște melodii odată ce găsesc rimele. Citesc o poezie în fața clasei și sunt în centrul atenției. Mă simt bine câteva clipe, apoi sunt stânjenită”.

Spaima de abandon

Textul pe alocuri cutremurător al Mădălinei e traversat de frica permanentă a copilului de a nu fi abandonat. Suportă bătăile tatălui care bea tot mai des, își tăinuiește suferința, nu recunoaște decât târziu agresiunile suferite.

„Am 10 ani, sunt în clasa a II-a și relația mea cu tata se deteriorează. Tata consumă alcool și nu vorbește niciodată despre cum se simte. Îl enervează tot felul de lucruri mărunte, cum ar fi o cană uitată în chiuvetă sau o problemă la matematică pe care nu știu s-o rezolv. Îmi spune că trebuie să scăpăm cât mai repede de la fermă, pentru că cei de la fundație vor să mă dea în plasament” (…)

Interesul pentru destinul special al Mădălinei (a doua din dreapta) a stimulat realizarea filmului
Interesul pentru destinul special al Mădălinei (a doua din dreapta) a stimulat realizarea filmului

Când se îmbată, îmi strigă aceleași lucruri pe care i le spunea în trecut mamei (…) Începe să mă lovească. De obicei mă pălmuiește, dar uneori mă ia de păr și mă trântește pe jos. Aruncă cu lucruri. De Crăciun mă obligă să merg cu el la colindat și nu îmi dă voie să merg cu copiii din sat. Plâng încercând să cânt.

Când ajungem acasă, mă lovește cu o țeavă de plastic gros pe care o are lângă pat, apoi aruncă cu scrumiera în mine. Nu îi povestesc nimănui despre asta. „Dacă te duci la ăștia să le zici, imediat o să ne dea afară. Eu o să ajung în stradă și pe tine o să te dea pe mâna străinilor”, spune tata, iar eu sunt convinsă că toată lumea din jur îmi vrea răul.

Sunt sigură că eu sunt cea vinovată, că tata și mama s-au despărțit din cauza mea și că tata mă va abandona dacă nu sunt cuminte.

Abia trei ani mai târziu, la 13 ani, după ce vorbesc cu psihologul de la centru, accept ideea că tata bea”.

Mădălina descoperă că există oameni buni

Când Mădălina are deja 13 ani, profesorul de Educație tehnologică și diriginte la clasa a V-a, domnul Balogh și soția acestuia, profesoară de biologie, o încurajează fiindcă își dau seama de potențialul excepțional al copilei. Mădălina participă la olimpiadele școlare și scrie poezii.

„La sfârșitul clasei a V-a, încep să merg la ei acasă, pentru că domnul Balogh s-a oferit să mă pregătească la matematică. Soții Balogh devin a doua mea familie, adăpostul și sprijinul meu. Poveștile lor, sfaturile, micile prelegeri, îmbrățișările, rugăciunea de dinainte de masa de prânz, când profesorul mulțumește că sunt acolo, mă fac să simt bucuria cu care m-au primit lângă ei.

Premiile pentru cei mai buni elevi ai Liceului din Buziaș, printre care și Mădălina Aldescu, au constat și într-o plimbare cu avionul.
Premiile pentru cei mai buni elevi ai Liceului din Buziaș, printre care și Mădălina Aldescu, au constat și într-o plimbare cu avionul.

Ceilalți beneficiari au început să plece de la centrul din Bacova, iar în 2017, când am 14 ani, primesc camera mea. Acolo mă ascund în multele momente când simt că nu mai pot face față oamenilor din jur. Ies rar, pentru că nu îmi fac prieteni.

Tata se îmbată și e violent, iar singurii cu care vorbesc despre asta sunt soții Balogh. Doamna Balogh mi-a cumpărat un spray cu piper pe care l-am ascuns sub pat.

În clasa a VII-a, fug de acasă după o ceartă cu tata și mă duc la soții Balogh. Nu sunt acasă, dar îndată ce îi sun, se grăbesc să ajungă. Tremur și plâng și mă simt vinovată că i-am băgat în asta. După ce mă liniștesc și mă trimit la culcare, îi anunță pe directorul școlii și pe șeful fermei că sunt acolo, iar ei îl înștiințează pe tata.

A doua zi, trebuie merg la școală, așa că doamna Balogh îmi face rost de o geacă, un ghiozdan și un caiet. Profesorul de geografie observă că am doar un singur caiet și că nu port ochelari (nu am apucat să-i iau când am fugit), ceea ce i se pare suspect și se îngrijorează. Îi povestesc pe scurt ce mi s-a întâmplat, când apare tata, care mă întreabă timid dacă sunt bine.

Amândurora ne e rușine. Cu o săptămână înainte, am fost nevoită să mă ascund într-un șopru din grădină: mă prinsese scriind ceva pe laptop și crezuse că scriu despre el. Urla obscenități și îmi tot repeta că din cauza mea va fi dat afară. În momentul în care a ieșit din camera mea, am sărit pe geam și m-am ascuns.

Am învățat să mă baricadez în cameră blocând ușa cu patul și să ascund mâncare în șifonier ca să nu fiu nevoită să ies. Tata mă pipăie pe corp și spune că vrea să vadă „cât de dezvoltată sunt”. Mă simt umilită. Când îi dau mâinile la o parte, urlă: „Eu nu sunt dușmanul tău! Cum îndrăznești să gândești așa ceva despre mine? Nesimțito!”.

Tata intră în camera mea și se lipește de ușă ca să nu pot ieși. Urlă, urlă, urlă și aș prefera milioane de lovituri în locul cuvintelor (…) Cu o noapte înainte să încep clasa a VIII-a, primesc ultima bătaie de la tata”.

Orizont deschis

După campania „Urmează-ți visul!”, după prima carte, primele autografe, primele flori, primele succese, Mădălina intră pe un drum diferit. De la Liceul din Buziaș, unde a excelat și a primit recunoaștere, se transferă la Colegiul Națioanal Bănățean din Timișoara. S-a înscris la Cenaclul Pavel Dan care a format mulți scriitori.

Are acum 19 ani și vise realizabile. Primește cheile unui apartament pe ale cărui chei scrie „Freedom Key”, cheile libertății, cu chiria sponsorizată de autorii campaniei media. Nu judecă pe nimeni și nu privește înapoi cu mânie.

„Mamei nu-i mai duc demult lipsa, deși aș vrea s-o întâlnesc la un moment dat, ca să aflu și povestea ei (…)Pe tata încerc să nu-l judec sau să-l acuz, chiar dacă încă avem conflicte. Mi-a spus că are nevoie de mine. I-am răspuns că una dintre ideile plecării mele de la Fermă e să-l obișnuiesc cu absența mea. Sunt sigură că și eu sunt prea dură, dar nu-l pot lăsa să se mai sprijine de mine și să fiu eu părintele. De familia Balogh am rămas la fel de apropiată, ba chiar acum nici nu-mi mai dau voie să le zic „domnul și doamna”, ne tutuim. Încă mă obișnuiesc cu asta” (…)

„Privind în urmă, la toate care m-au adus până aici, simt că am crescut frumos. E ca și cum aș fi trăit într-un roman sau într-un vis foarte ciudat. Mă enervează cei care văd poveștile astea ca pe niște tragedii sau, mai rău, cei care mă dau drept termen de comparație altora.”

„Încep, în sfârșit, să-mi găsesc locul.”

Epilog

O voi întâlni pe Mădălina la lansarea filmului de animație aflat în postproducție și destinat programului Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023. Fata a participat la realizarea lui alături de cei 12 tineri înscriși la atelierul de animație AnimaDok. O vedem în fotografii privindu-și calm propria viață suprapusă desenelor din animație.

Povestea Mădălinei Aldescu este, dincolo de dorința ei de a nu fi socotită senzațională, o poveste neobișnuită. Talentul cu care e înzestrată tânăra, reziliența în fața greutăților și capacitatea de a le depăși sunt speciale. Filmul de animație recuperează emoția acestui destin special.

 

 

Author

Apasă pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea sa va placa si:

Blog

Domnule judecător, vă rog să luaţi în seamă că textul de mai jos este un pamflet, adică un text literar din specia lirică, în...

Evenimente

Luni, 5 decembrie 2022, ora 18, AZIR a organizat, online, o dezbatere cu tema „Proiectul noii Legi a Învățământului”. Invitați au fost: academician profesor...

Despre AZIR

Daca îți dorești sa devii membru AZIR, iată pașii pe care trebuie să-i urmezi: În primul rând, te rugăm să completezi și să ne...

© ASOCIAȚIA ZIARIȘTILOR INDEPENDENȚI DIN ROMÂNIA (AZIR) - SECȚIA ROMÂNĂ A ASOCIAȚIEI EUROPENE A JURNALIȘTILOR (AEJ)